Soluțiile CCR care l-ar scăpa pe „premierul” Dragnea de problema condamnării. Cei trei judecători care voiau să-i ridice interdicția acum

Judecătorii CCR și-au motivat decizia din 4 mai, prin care au respins sesizarea depusă de Victor Ciorbea, privind neconstituționalitatea interdicției persoanelor cu condamnări penale de a deveni membri ai Guvernului, impusă de legea 90/2001. Dintre cei 9 judecători, Livia Stanciu a avut o opinie concurentă, prin care s-a declarat doar parțial de acord cu decizia colegilor săi, în timp ce alți 3 judecători s-au opus deciziei, făcând opinie separată și arătând că sesizarea trebuia admisă, iar articolul de lege respectiv declarat neconstituțional. Este vorba despre judecătorii desemnați de PSD la CCR – președintele Valer Marian, Simona Maya Teodoroiu și Marian Enache.

Deși a fost vorba despre o decizie de inadmisibilitate a sesizării, CCR s-a pronunțat pe fondul problemei.

Judecătorii au arătat că orice consecință extrapenală care derivă dintr-o condamnare nu poate deriva decât dintr-o hotărâre judecătorească, iar înlăturarea acestor consecințe se face în spiritul Codului Penal. Faptul că legea specială folosește sintagme precum„nu au suferit condamnări penale”, „persoana nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni” sau „nu are antecedente penale” nu înseamnă că aceste sintagme pot ieși din cadrul Codului Penal.

„Prin urmare, apare cu evidență că, potrivit dispozițiilor legale în vigoare, sintagma „nu au suferit condamnări penale” încetează să mai constituie o interdicție la dobândirea calității de membru al Guvernului în ceea ce privește persoanele care cad sub incidența/sunt beneficiare ale unei legi de dezincriminare sau de amnistie sau care au fost reabilitate printr-o hotărâre judecătoreasă definitivă, persoane cu privire la care condamnarea penală încetează să mai producă efectele extrapenale prevăzute de lege. Orice altă interpretare dată sintagmei „nu au suferit condamnări penale” din cuprinsul art. 2 din Legea nr. 90/2001 ar fi contrară literei și spiritului Constituției”, arată motivarea deciziei CCR, adoptată cu majoritate de voturi.

CITEȘTE AICI MOTIVAREA DECIZIEI CCR

Această interpretare a legii trebuie realizată de autoritățile implicate în procedura de învestire a Guvernului și a membrilor săi – Președintele României, Parlamentul și Guvernul.

CCR a constatat că în sesizarea sa, Avocatul Poporului critică „lipsa de coerență legislativă în stabilirea unor criterii de integritate clare, obiective și general valabile pentru ocuparea funcțiilor aparținând celor trei puteri organizate în cadrul democrației constituționale, aspect de natură să aducă atingere principiului echilibrului puterilor în stat, lipsa de previzibilitate a sintagmei „nu au suferit condamnări penale” (…) și lipsa unui tratament juridic diferențiat aplicabil unor persoane care nu se află în situații analoage, în speță, persoanele condamnate pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, pe de o parte, și persoanele condamnate pentru infracțiuni săvârșite din culpă, pe de altă parte, aspect ce atrage, în esență, încălcarea principiului egalității în drepturi”.

Cu privire la lipsa coerenței legislative, CCR arată că „remedierea eventualei lipse de coerență legislativă în stabilirea unor criterii de integritate clare, obiective și general valabile pentru ocuparea funcțiilor aparținând celor trei puteri nu intră în competența sa. Ceea ce se solicită Curții Constituționale este realizarea unei situații centralizatoare a condițiilor de acces în funcțiile sau demnitățile publice și desprinderea unei concluzii care ar rezulta din compararea acestora”.

Această sarcină revine Parlamentului, care ar trebui să realizeze „o corelare necesară între condițiile de acces în funcția de membru al Guvernului și cea de membru al Parlamentului”, arată CCR.

Cu privire la lipsa de previzibilitate a sintagmei „nu au suferit condamnări penale”, din nou CCR arată că rezolvarea acestei probleme revine altcuiva: „Ceea ce se solicită Curții Constituționale ține de competența Parlamentului și a Consiliului Legislativ, excedând, așadar, competenței instanței constituționale, în schimb, Curtea constată că evaluarea previzibilității acesteia (…) reprezintă o problemă de interpretare și aplicare a legii”.

Și astfel, judecătorii CCR au mers mai departe și au oferit interpretarea corectă constituțional și în spiritul Codului Penal, enunțată mai sus. Interpretare care, arată CCR, revine în sarcina Parlamentului, Președintelui României sau Guvernului.

Cu privire la critica privind tratamentul diferențiat al persoanelor condamnate penal, CCR constată că i se cere să facă o diferență între condamnații pentru infracțiuni săvârșite cu intenție sau din culpă. CCR arată că nu intră în competența sa să facă acest lucru, care ar echivala cu o „lege ferenda”: „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.

CCR nu se oprește însă aici și totuși se pronunță, arătând că „este dreptul exclusiv al legiuitorului de a interveni și a circumstanția sfera de incidență a decăderilor, interdicțiilor, precum și a incapacităților care rezultă din condamnare”.

„Legiuitorul este liber să opteze între instituirea unei interdicții cu caracter general – lipsa oricărei condamnări penale, așa cum este reglementat în prezent, și instituirea unei interdicții speciale, circumscrisă unei sfere limitate de condamnări penale, care să se întemeieze pe criterii precum natura infracțiunilor săvârșite, latura subiectivă, pedeapsa aplicată. Având în vedere aceste argumente, Curtea apreciază că libertatea legiuitorului de a reglementa acest domeniu trebuie să respecte scopul legiferării, acela de a asigura integritatea mandatului miniștrilor, precum și cadrul legislativ în această materie. În consecință, legiuitorul urmează să țină seama și de faptul că interdicțiile trebuie reglementate într-un mod rezonabil și proporțional în raport cu situația care le-a determinat, evitându-se stabilirea în dreptul pozitiv a unor interdicții absolute și perpetue”,explică judecătorii CCR.

Livia Stanciu arată că CCR a mers prea departe și și-a depășit competențele. Soluțiile oferite nu ar trebui să fie obligatorii

Judecătoarea Livia Stanciu, fosta șefă a instanței supreme, a formulat o opinie concurentă la decizia colegilor săi, pe care o susține doar parțial: „Deși împărtășim soluția de respingere ca inadmisibilă a excepției de neconstituționalitate pronunțată de Curtea Constituțională (…), considerăm că motivarea acesteia trebuia să se limiteze strict la susținerea acestui dispozitiv, având în vedere regimul juridic al cauzelor de inadmisibilitate, precum și specificul efectelor juridice ale deciziilor Curții Constituționale”.

Stanciu găsește corecte aprecierile că solicitările formulate de Avocatul Poporului nu sunt de competența CCR, însă constată că în motivarea deciziei, „Curtea a mai reținut și alte considerente, care nu își găsesc locul în cadrul unei decizii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă”.

„Curtea constată existența unei „contrarietăți”, stabilind obligația Parlamentului și Consiliului Legislativ de a „unifica legislația” în materie (finalul paragrafului 27). Mai mult, la finalul paragrafului 28, Curtea stabilește obligația Parlamentului de a realiza „o corelare necesară între condițiile de acces în funcția de membru al Guvernului și cea de membru al Parlamentului” reținând faptul că „cele două funcții devin incompatibile prin efectul unei legislații infraconstituționale, în sensul că legea impune condiții suplimentare care le face de jure incompatibile de a fi exercitate simultan.” Or, astfel de considerente nu susțin dispozitivul de inadmisibilitate, ci ar fi susținut o eventuală decizie de admitere a excepției de neconstituționalitate”, arată Livia Stanciu.

„Curtea realizează interpretarea obligatorie a normei criticate, (…), conchizând că «sintagma „nu au suferit condamnări penale” încetează să mai constituie o interdicție la dobândirea calității de membru al Guvernului în ceea ce privește persoanele care cad sub incidența/sunt beneficiare ale unei legi de dezincriminare sau de amnistie sau care au fost reabilitate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoane cu privire la care condamnarea penală încetează să mai producă efectele extrapenale prevăzute de lege.” Mai mult, Curtea subliniază că orice altă interpretare data sintagmei în cauză „ar fi contrară literei și spiritului Constituției” (par. 37), realizând în continuare un veritabil test de proporționalitate (par.38) menit să susțină neconstituționalitatea sintagmei criticate, într-o altă interpretare decât cea conferită, cu caracter obligatoriu, de însăși Curtea Constituțională”, mai arată Stanciu, care explică din nou că astfel de considerente nu își au locul într-o decizie de inadmisibilitate.

De altfel, ea nu este de acord nici cu tezele propuse de CCR pentru interpretarea sintagmei „nu au suferit condamnări penale”.

„Ele trebuie să aibă în vedere rațiunea reglementării, și anume asigurarea integrității persoanei care ocupă funcția de membru al Guvernului, nevoia de a asigura protecția prestigiului funcției de demnitate publică, în considerarea specificului acestei funcții, diferită de cele de demnitate publică alese. Or, săvârșirea unei fapte penale pentru care există sau a existat o condamnare definitivă plasează prin ea însăși persoana în cauză în afara cadrului legal de exercitare a funcției, descalificând-o pe aceasta din punct de vedere legal și moral pentru ocuparea unei astfel de demnități (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 536 din 6 iulie 2016, Decizia nr.654 din 8 noiembrie 2016). (…) Tot astfel, prezumția de bună credință și de loialitate în exercitarea unei asemenea demnități publice au fost practic desființate ca efect al hotărârii de condamnare, așa încât, indiferent dacă o astfel de persoană a fost reabilitată, nu i se mai poate încredința exercițiul autorității publice. Conceptul „statului de drept” consacrat de articolul 1 aliniatul 3 din Constituție presupune capacitatea statului de a crea mijloacele pentru a spori încrederea cetățenilor în instituțiile și autoritățile publice. Aceasta presupune obligația statului de a impune standarde etice și profesionale, în special celor chemați să îndeplinească activități ori servicii de interes public și, cu atât mai mult celor care înfăptuiesc acte de autoritate publică”, arată Livia Stanciu.

„Reabilitarea, ca și amnistia, prescripția și alte cauze care înlătură aplicarea, executarea și consecințele pedepsei, reprezintă o renunțare din partea societății (statului) – pentru rațiuni conforme scopului represiunii – la măsurile de precauție luate față de fostul condamnat. Aceasta nu înseamnă însă și îndreptățirea de a ocupa funcții de demnitate publică, unde exigențele de integritate trebuie aplicate în cel mai înalt grad„, mai explică Stanciu.

Judecătoarea Livia Stanciu consideră că „amplele considerații” și „obligațiile ferme” impuse de colegii ei autorităților publice nu ar trebui să aibă caracter obligatoriu.

„Observăm în acest sens că, potrivit art.147 alin.(1) din Constituție, obligația autorităților de punere în acord a normelor cuprinse în legi și ordonanțe în vigoare cu prevederile Constituției, ca urmare a unei decizii a Curții Constituționale, intervine atunci când Curtea admite excepțiile de neconstituționalitate”.

Trei judecători fac opinie separată: interdicția e neconstituțională și discriminează

Judecătorii CCR Valer Dorneanu, Marian Enache și Simona Maya Teodoroiu, desemnați de către PSD, au considerat într-o opinie separată că sesizarea Avocatului Poporului trebuia admisă. Ei arată că sintagma incriminată discriminează între membrii Guvernului, ai Parlamentului și Președintele României, chiar dacă unii sunt numiți, iar alții aleși de popor, ajungându-se la situația paradoxală în care parlamentarii, care controlează activitatea Guvernului, pot fi aleși chiar dacă „nu beneficiază de un trecut integru”. Cei trei consideră că sintagma respectivă trebuia declarată constituțională „doar în măsura în care întinderea în timp a acestei interdicții legale de ocupare a funcției de membru al Guvernului se stabilește prin lege și se referă strict la perioada în care printr-o hotărâre judecătorească definitivă s-au restrâns unele drepturi„.

„Analiza respectării art.16 alin.(1) din Constituție (privind egalitatea în drepturi – n.r.) trebuie realizată comparativ și exclusiv prin prisma exponenților politici de la cel mai înalt nivel al puterii executive și al celei legislative [Președintele României, membrii Guvernului, deputați și senatori]. Chiar dacă accesul acestora la exercițiul funcției este realizat diferit, și anume prin alegere de către corpul electoral, respectiv desemnare și învestire de către Parlament [organ reprezentativ al poporului român], se constată că, sub aspectul condițiilor de acces, nu se poate realiza nici o diferențiere – decât artificială – între aceștia, întrucât toți sunt subiecții unor raporturi pure de drept constituțional, doar validarea/ accederea în funcție realizându-se pe căi distincte (…). Cu atât mai paradoxală este situația cu cât Guvernul se află sub control parlamentar, iar controlul activității sale poate fi realizată de o autoritate ai cărei reprezentanți, deși aleși de popor, nu beneficiază de un trecut integru, asemenea membrilor Guvernului, prin efectul sintagmei criticate”,arată cei trei judecători.

„În situația de față, nu putem decât să constatăm că ne aflăm în ipoteza unei discriminări, întrucât o condiție suplimentară infraconstituțională nu permite accesul persoanei la funcția de membru al Guvernului, în condițiile în care alte funcții cu semnificație majoră sunt ocupate în lipsa acestei condiții, așadar aplicându-se și raportându-se doar la condițiile prevăzute de Constituție. Prin urmare, apreciem că, prin impunerea acestei condiții legale, se produce o discriminare a dreptului cetățenilor români care doresc să acceadă la funcția de membru al Guvernului, în raport cu cei care doresc să acceadă la demnitatea de Președinte al României/ deputat/ senator, din moment ce, pe de o parte, ea reglementează numai în privința acestei categorii de demnitari, iar, pe de altă parte, Constituția nu impune reglementarea unei asemenea condiții, ci, dimpotrivă, textul fundamental prevede în mod limitativ condițiile de acces la funcțiile/ demnitățile politice din vârful puterii executive/ legislative”, mai explică judecătorii care au făcut opinie separată.

Cei trei consideră că nu este la latitudinea Parlamentului să legifereze cum vrea accesul la o astfel de funcție, pentru că l-ar împiedica Constituția, care nu prevede o astfel de interdicție: „În realitate, se constată că aceste condiții de acces la toate funcțiile/demnitățile politice antereferite [Președintele României, membri ai Guvernului, senatori și deputați] sunt reglementate în mod exclusiv și limitativ prin Constituție, astfel încât referirea din textul art.16 alin.(3) din Constituție la „în condițiile legii” nu poate viza Președintele României, senatorii, deputații și membrii Guvernului. În consecință, legiuitorul nu avea nici o marjă de apreciere în acest sens, iar arogarea unei asemenea marje este evident contrară textului Constituției. În consecință, apreciem că, din acest motiv, legiuitorul nu a reglementat nici o condiție suplimentară de acces la funcția de senator, deputat sau Președinte al României, dar, în mod neconstituțional, a făcut-o în privința membrilor Guvernului”.

Cei trei judecători mai constată că se ajunge în situația în care parlamentarii, care au dreptul constituțional de a fi concomitent și membri ai Guvernului, se văd împiedicați în a-și exercita acest drept din cauza unei legi inferioare.

Judecătorii respectivi consideră și că sintagma „nu au suferit condamnări penale” nu lasă loc la interpretare. „Ea nu se referă la înlăturarea sau încetarea interdicțiilor civile, ci la existența sau nu a unei hotărâri de condamnare. Astfel, nici legea penală mai favorabilă, nici amnistia postcondamnatorie și nici reabilitarea nu pot „face uitat” faptul obiectiv și de netăgăduit al existenței unei hotărâri judecătorești de condamnare. Practic, ceea ce textul prevede este ca persoana respectivă să aibă un trecut penal pur, lipsa oricărei condamnări, fie ea cu suspendare, fie cu executare”.

„Prin urmare, formularea interdicției (…) privind organizarea și funcționarea Guvernului României și a ministerelor, prin modul cum este redactată, fără nici o circumstanțiere în privința încetării aplicării acesteia, instituie o imposibilitate absolută și pe durata vieții tuturor persoanelor aflate în aceasta ipostază, de a mai accede la aceste calități publice de reprezentare (nu profesionale sau de carieră), înfrângând chiar și condițiile în care aceste persoane ar putea beneficia de soluțiile politicii penale mai favorabile. Acesta este un ilogism din punctul de vedere al respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor”, mai arată cei trei.

„Guvernul aflat sub controlul politic al Parlamentului, nu este organul reprezentativ suprem al poporului român, așa cum este Parlamentul, ci el face parte din puterea executivă, legitimitatea sa derivând din opțiunea și susținerea Parlamentului privind formarea și durata existenței sale. Deci se creează un regim mai aspru și nejustificat în privința condițiilor de accedere la calitatea de membrii ai Guvernului, față de condițiile de candidatură la Președinție și Parlament, un impediment absolut”.